Pe urmele vieții, la Homorod

blank
Biserica din partea de sus a Homorodului

                                                                                    Biserica din partea de sus a Homorodului

 

– Cum treci Mureșul către Geoagiu, e satul Homorod. Nici prea ascuns, nici prea la drum, la adăpostul primelor dealuri ale Apusenilor. Homorod este un sat bogat, care și-a păstrat firescul vieții de la țară. Un mic paradis, o lume neschimbată de secole, pe care nicio pandemie nu are cum să o scoată din ritmul ei ancestral. Un loc numai bun să te reconectezi cu normalitatea și frumusețea satului românesc –

„Cinci porci, opt vaci, cinci viței și curtea plină de păsări”

Se aude o trosnitură puternică în lama plugului. Aproape în același timp Nicu strigă „Hooo!”. Caii se opresc și ciulesc urechile. Jenica, femeia lui Nicu, lasă dârlogii cailor și vine să vadă ce s-a întâmplat, acoperindu-și gura cu un colț de batic. Bărbatul scoate din pământ un bolovan cât o pâine și îl aruncă spre marginea locului. Apoi cercetează fierul alb al plugului. „Nu-i nimic”. Femeia își face cruce și se întoarce la dârlogii cailor. „Niii!”, strigă Nicu, apăsând tare pe coarnele tocite ale plugului. Și mica lor echipă se pune din nou în mișcare. Merg așa, de-a lungul costișei, femeia cu cei doi cai în față, bărbatul în urma plugului, fără să vorbească, ascultând doar scrâșnetul fierului în pământul tare. La capătul brazdei, bărbatul ridică cu greu plugul, caii știu deja să se întoarcă și o iau iar din loc. Nicu își ține biciul pe umărul stâng, și de sub pălăria de paie cu boruri largi, broboane mari i se preling pe frunte și pe tâmple. Nu vrea să se opreas­că. Țin pasul cu el, îl întreb una-alta, și în cele din urmă răspunde: „Dacă ploua, altu felu merea. Dacă se înmuia o țâră pă­mântu… Da nu pot să aștept să ploaie! Aștepți azi, aștepți mâne… timpu trece și gata, n-ai pus porumbu și rămâi fără nimic! Adă gunoiu și gunoiește, ară, grapă și apoi samănă! Că plouă, că nu plouă, tre să le faci, că vitele nu te în­treabă, numa zbiară! Cinci porci, opt vaci, cinci viței și curtea plină de păsări. N-ai timp de stat aici, că animalele tre ținute. Că de vândut nime nu vinde, fiecare pune pentru ce îi trebuie. Și io pun și după aia… am adăpost și numa să vie mistreții la porumbul meu! Să vie ei, c-or vedea! Că-i pământu tare și pentru ei, că n-a ploiat, înțeleg. N-au cum să râme. Vin la pârâu, colea, unde-i mai moale. Să vină, da pe pământul meu n-au ce căuta! Aici îi aș­tept! Ceva tăt s-a face, că sărbătorile tăte le ținem și Dumnezeu poate se-ndură. Îs buni caii… păi cu boii ce făceam? Că ei tăăăt în pasul lor mereau, mai stăteau, iar mereau. Așe, caii îi îndemni și merg. Hai Dorele! Hai Doină, hai!”.

blank

                                                                                          Sfânta muncă și sfântul plug

Caii smucesc încetișor. A vorbit cu mine? A zis pentru el? I-a spus femeii? Nicu se uită tot în jos, în brazdă. Osia plu­gului scârțâie și se vaită. Lama se opin­tește și scrâșnește în pământul pietros.

Mai mult ca să mă asigur că merg în pas cu el și că vorbește cu mine, întreb într-o doară:

– La ce oră ați pornit astăzi la lucru?

Bărbatul nu răspunde. Ne apropiem de capăt și cu un icnet ridică plugul. Un moment se face liniște. Caii fac un ocol și se pun din nou pe brazdă. Din nou același sunet, același pas domol. Brazdă după brazdă, an după an. „Hai, Dorele! Hai Doină, hai!”. Și după un răstimp, în cele din urmă, îmi răspunde: „Dacă ești în serviciu, meri opt ore, vii acasă, mănânci și te culci. Aici, la țară, nu mere oricum! Aici lucri cât trebuie, nu cu program – te trezești dimineață, în zori, când răsare soarele și te culci când îi noapte. Că la coasă și la plug nu poți să meri la amiaz. Vezi de vite, de gră­dină, de cartofi. Păi dacă nu punem cartofi, ce mâncăm? După fân meri la deal, după lemne meri la deal, și prunele le aduni tot la deal. Greu, aici! Da mai bine așe, decât să muncesc pentru ei, pen­tru banii lor. Îs pe pământul meu și muncesc pentru mine și pentru muierea me!”.

Nicu și Jenica au trăit toată viața în această parte a Homorodului, căreia oamenii îi spun Văleni. E cea mai îndepărtată parte a satului înspre munte și puțini au vrut să stea aici, mai ales că pământul nu e așa bun – e pietros și plin de râpe și cleanțuri. Dar e liniște. Și în liniștea de aici cei doi își ară și își pregătesc bucata lor de pământ. Jenica își aranjează o șuviță de păr argintiu alunecată de sub batic pe frunte. Mă îndepărtez și le urez spor la lucru. Nicu nu spune nimic. Abia când ajung la drum, fără să se oprească din arat, îmi strigă: „Ce se aude? Vă mai scoate președintele din casă, ori vă lasă așe până anul viitor?”.

  Satul cu două ceruri

 

blank

                                                                                       Sfânta muncă și sfântul plug

Claudiu e un munte de om. Înalt, cu umeri largi, cu brațe de halterofil. L-am găsit în grădinuța din fața casei: îngrijea narcisele. Nu este din Homorod. S-a mutat în sat în anul 2000, când a vândut un apartament la oraș și cu banii de pe două camere la bloc și-a cumpărat o ditamai casa, cu o minunăție de grădină. De obicei, venea la Homorod doar la sfârșit de săptămână, dar acum, că pandemia i-a în­chis serviciul, de două luni de zile stă aici. L-am în­trebat în primul rând de ce a ales acest sat?

„După ce am vândut apartamentul, am căutat mai mult timp un loc bun. Am ajuns să caut casă și dincolo de județul Hunedoara, către Timișoara. Mi-a plăcut satul ăsta, de când am venit prima oară. Nu e foarte departe de oraș, are râu care uite, trece chiar prin fața porții mele, și oamenii sunt foarte gospodari. Din satul ăsta au plecat foarte puțini, chiar și tinerii au preferat să rămână, că pământul e bun și agricultura merge foarte bine. Dar un lucru m-a impresionat foarte mult: în niciun alt sat nu am auzit să cânte păsările ca aici. Nu știu care este explicația, dar de dimi­neața până seara tot așa cântă păsările! Ascultă!”.

Tăcem amândoi și ascultăm. Într-ade­văr, triluri neîncetate se aud dinspre râu, dinspre dealurile din împrejurimi. Păsările vorbesc între ele, se cheamă, se ademenesc sau, pur și simplu, se bucură și ele de frumusețea locului. Zeci de triluri, mai mari sau mai mici, triluri complicate sau doar fluierături unduite par să facă un cer de cântece prin care se vede celălalt cer, albas­tru, cu nori rostogolindu-se alene. Nevă­zute, unele glasuri de păsări primesc răs­puns și înțelegi că este un dialog, alteori pare o adevărată conferință cu păreri și ora­tori care își susțin cu multă emfază opiniile, alteori sunt doar cântece singuratice, mo­noloage sau concerte solitare, doar de dragul de a sta în vârful unui mesteacăn, în plin soare și în unduirea vântului de primă­vară. Ascultăm amândoi, bărbați în toată firea, și zâmbim. Undeva, departe, intervine monoton și ritmat un cuc.

„Dimineața, uite, sub piersicul ăla în­flo­rit, îmi beau cafeaua și ascult concertul ăsta. Cum să nu-i mulțumești lui Dumnezeu că te-ai trezit și că ai mai apucat o zi? Și după aia, mă iau cu treaba. Mi-am luat și câțiva stupi, că aici e foarte mult salcâm și albinele au de lucru la ei. Am mai reparat pe la casă, ba acoperișul, ba la zidul ăla, unde a fost un cuptor vechi. Vreau să curăț și să adâncesc fântâna. Acum am zis să scot din buruieni narcisele astea și aș vrea să mut bujorii ăia de acolo, că mă încurcă. Vreau să îi mut mai la margine, și în felul ăsta să îmi rămână toată grădinița liberă, să pot ara ușor, ca să pun legume. E târziu acum, da aici e oricum mai rece vremea, așa că o să încerc. Numai de-ar ploua! N-a plouat de mult timp și oamenii sunt îngrijorați, că agricultura e de bază aici, din asta trăiesc”.

Îl las pe Claudiu să își îngrijească narcisele și mă îndrept către una dintre cele două biserici ale satului. E pe un delușor, înconjurată cu ziduri de piatră, lespezi lungi și maronii. Din curtea bisericii, ai aproape toată așezarea la picioare. Ulițele șer­puite, râulețul cu podețe de lemn din loc în loc, ultimii pomi înfloriți ca niște globuri mari și albe de lumină. Mă întind pe iarba moale și proaspătă. Închid ochii. Păsările cu cântecul lor par să îmi treacă prin gânduri risipindu-le, foșnetul satului mă învăluie – cântece de cocoși, o vacă strigându-și vițelul, cineva repară un gard, glasuri de copii alergând fericiți prin curți. Mă afund în ierburi, în miros de mentă sălbatică și de liliac înflorit, părul mi se face verde, mi se înverzește şi pielea, în timp ce soarele mă topește și vântul mă poartă ca pe un fulg de păpădie, peste case și grădini…

„Când frunza de la pătrunjel nu-i faină”

blank

                                                                                                        Prin gospodarie

– Terminași cu grădina, nană Ana?

– Ie.

– Da când ți-a arat cu tractoru, o fo scump?

– Scump, dară. Da așa-i tractoru, coastă! Da ție ți-a răsărit ceva în grădină, Vetuță?

– Răsărite-s tăte, mulțămesc lu Dumniezău! Ceapa și usturoiul numai ce au început să deie. Is mărunte încă. Am pus și fasole cu tufa, da și pe par. N-am pus mult, numa trei rândurele, că dacă-s sângură, n-am nevoie mai mult. Da’ lucru greu. De când m-a trântit vaca, mă mișc rău cu-un picior”.

Nana Ana și Vetuța, vecina ei, stau și sporo­vă­iesc pe băncuță, la drum. Ca să nu pară că stau doar de povești, au lăsat și pă­sările în drum și, din când în când, nana Ana le mai ușu­iește cu bățul. Bătrânele se uită lung la mine. Apoi nana Ana se foiește și-nce­pe să vorbească fără s-o-ntreb ni­mic:

– Aici, Doamne mulțămim, că avem și nu dăm banii, ca la oraș, pe orice! Că dacă frunza la pătrunjel nu-i faină, deloc o țipăm și luăm alta faină, din grădină. Măcar atâta avem și nu dăm bani pe ele. Iar flori, cât îi lumea! Am înaintea cășii trandafiri, da încă nu or dat. Da scum­pia, ia uite ce faină îi! Și încă se face mai faină, că numa ce e îmbobocită acum!

Prin fața bătrânelor trece pe drum un băiat, cu pălăriuța pe vârful capului. Ve­tuța spune: „Valentin a lu Bobaia. Se duce să ia caii, că tre să meargă după luțernă”. Îmi iau ziua bună de la femei și mă iau după el. Îl găsesc un pic mai departe, pe malul râu­lui, unde își ținea caii priponiți. Îl întreb și pe el cum e viața în Homorod.

„Am venit să iau caii, că tre să merg să aduc luțernă. Cum să fie viața la noi? Bună! Eu am serviciu, sunt paznic la o fabrică de mobilă. Da nu mă duc zi de zi, și așa pot să țân și eu casa, caii, pă­mântul. Caii îi țân că am vaci și tre să car fânul cu ei. Am zece vaci. Și porci am. Mulți! Țân pentru casă, numa vițeii îi vând. Bine, că acu, de când cu boala asta, nu mai vine nimeni să îi ia. Până s-a găta, că toate au pe lumea asta un sfârșit. Noi ne vedem de treabă, na. Am pământ mult, zilele astea trebuie pus po­rumbul, cartofii sunt ieșiți, trebuie deja prima sapă. De lucru e, heeeheei! Lucrezi tătă ziua și tăt nu le poți face toate. Da aici măcar ai găini, ai un ou, mai tai, mai faci o zamă, aer cu­rat este, nu e înghesuială, că nu-i multă lume. Avem avantaje mari. Cum să stai în bloc, izolat? Te nă­rozești de cap! Aici, de bine, de rău, ieși pe deal. Noi ne facem în casă tăt ce avem nevoie. Că și un porc, dacă tai, eu îl fac și salam, și cârnați, nu cum­­păr nimic cu chimi­cale de la magazin. Cam așe…”. Valentin duce mâna la pălărie, mă sa­lută și plea­că grăbit, cu caii, spre tre­burile lui fără de sfârșit. E și el izolat, dar în muncă, o muncă aprigă, dar care le dă oamenilor rămași în sate un sentiment de învin­gători.

Case de piatră și vărzări

blank

                                                                                                    Claudiu și narcisele

Nana Bucur locuiește într-o casă veche, de piatră, așa cum arătau, cândva, toate casele din sat. Între timp, oamenii le-au mai înlocuit cu case noi, dar multe șuri au rămas cele de dinainte, făcute din lespezi rostuite cu pământ. A ieșit la poartă doar un pic, „că am mâncare pe foc”. „Și ce gătiți”, o întreb?

„Dară ce să gătim? Am tăiat o găinuță și fac zamă. De dimineață, înainte să plece la luncă, le-am dat la băieți ouă cu vărzare. Că am avut făcute vărzare, și cu lobodă, și cu cartofi. Și pentru felul doi, iaca, cred că le fac niște macaroane cu brânză, și să își puie ori dulceață ori zahăr peste ele. Noi cam așa gătim aici. Facem cu ce avem la îndemâ­nă, în curte. Ba urzici, ba un vărzar cu brânză. Da este și caș, este și lapte și dacă trebe, facem și o tochitură cu mămăliguță. Săptămâna asta am făcut și o zamă de fasole boabe, și când o da aia verde, fac și din ea. Mâncarea noastră nu-i așa domnoasă, da munca la câmp îi grea și cu ceva trebuie să te țâi. Porumb am pus un hectar. Că ținem vite – 10 vaci și 5 viței. Le ținem sus, la deal, că aici jos îi cam strâmt”.

Cât despre casa ei, nana Bucur spune că așa a apucat-o de la părinți, făcută „pe vremea când se țineau horele în sat păste râu, de venea Buți de la Geoagiu cu cetera de cânta”. Acum nu mai știe ni­meni în sat să facă astfel de case. Dar în copilăria ei a văzut cum se ridicau: „După ploi, se umfla râul și aducea tătă piatra din sus, din munte. O aducea aici, în fața caselor. O încărcau oamenii în care tra­se de boi și o duceau la locul de construit. Tăt acolo tocmeau țigani din Geoagiu, care clădeau cuptor de ars cărămidă. Luau pământ de-aici, din deal, și făceau cărămidă cât le trebuia. Și tăt cu pământ și năsip le și tencuiau. Și de acoperit le acopereau cu paie. Așa făceau oamenii casele înainte, cu ce era pe lângă ei, nu cumpărau nimic. Și la sfârșit tăiau o găină și făceau o zamă pentru toți cei care or lucrat. Și beau un pahar de rachiu. Popa venea și făcea sfeștanie și îngropa capul de la găină, colea, la câte un colț de casă. Așa era datina”.

 

Sfânta ploaie

blank

                                                                                       Valentin și caii lui

După-amiază, Homorodul e scufundat în liniște: tot satul e la câmp, în luncile Mureșului, acolo unde sunt pământurile oamenilor. Pământuri negre, mă­noa­se. Unii pun porumbul, alții cară apă trasă cu pom­pele și udă, ca să salveze ce se poate din de­zastrul secetei. Forfota de pe ulițe e mutată cu totul pe terenurile lucrate ca în palmă. Ăsta este probabil și secretul prosperității locului: nimeni nu a plecat în străinătate, toți s-au ținut de agricul­tură. Nu mai există o ciurdă a satului ca înainte, când puteai să vezi 150 de vaci la un loc, dar și astăzi sunt tot cam atâtea, risipite la „conacele” de pe dealuri. Din­tre toți sătenii cu care am vorbit, cel mai sărac avea „doar” patru vaci, în rest, toți aveau peste zece. Și tot în tradiția satului e rânduit ca animalele să stea în libertate, de capul lor, pe dealuri și prin poieni. Roa­de vii și bogate, la fel ca cele ale pă­mântului.

*

Stau jos, în iarbă, cu ochii pierduți în priveliștea din fața mea. În vreme ce de­parte, în orașe, lumea se luptă cu boala, aici, viața își vede de mersul ei. Lumina devine gălbuie, începe să se lase însera­rea și oamenii se întorc, înapoi, de la câmp. Pe tractoare, în căruțe, sau doar pe bicicletă, cu sapa legată de cadru. Câțiva nori se învolburează peste dealuri și oa­menii cer­cetează cerul, în căutarea sem­nelor bune, de ploaie. Se întunecă înce­tișor. Ultimele raze de soare înroșesc Mureșul. Marele râu pare un șarpe de foc, adormit. Păsările cântă mai tare, zboară jos, în zigzaguri năstrușnice. Și deo­dată, începe. Mai întâi câți­va picuri, apoi o ploaie adevărată, de luna mai. Sfânta ploaie a ță­ranilor. Pământul oftea­ză de bu­curie. Cerul nop­ții coboară peste pă­mânt.